'' Filosofeala '' asteptarii

Era o zi ca oricare alta. Dimineata se scursese cu rutina ei aproximativa. Mirosul puternic de altadata al cafelei nu mai era puternic. Dar nimeni nu avea sa stie ca toate astea se vor schimba. Asteptarea e intotdeauna chinuitoare. Astepti ceva, pe cineva, te saturi sa astepti si fix in ultimul moment, cand tu ai renuntat sa mai astepti, se iveste acel ceva sau cineva. Cand te astepti cel mai putin. Primesti ceea ce asteptai de mult. Asa functioneaza.   Dar daca am plecat deja ? Cine v-a mai primi ceea ce am asteptat atat ? Ce se intampla cu acel ceva, cineva ? Vor mai exista alte ocazii de asteptari ? Cu siguranta. In alte situatii, cu alte scopuri. Dar revenind.. ce asteptasem atat, a sosit. Doar ca nu mai eram acolo. Ce se intampla ? O vom lua de la capat ? Intre pasul de a pleca si in cel care apare obiectul asteptarii, se pierde ceva. Sentimentul de a trece de la agonie la extaz intr-o clipa.

 Disparitia chiar insusi obiectului asteptarii. Sau subiectului. Se pierd ganduri, idei, se pierd multe. Se creaza intrebari, suspiciuni, frustrari. Ambele alegeri presupun riscuri. Sa astepti pana cand ceva va aparea in sfarsit sau sa renunti, sa pleci, intrebandu-te daca ar fi aparut acel ceva. Daca mai asteptai putin. Cand renunti sa mai astepti ceva, moare ceva din tine.  O speranta, un dor, un vis. Insa si daca continui sa astepti, sa astepti si si rasastepti, speranta sufera noi metode de seppuku si prin urmare, ar trebui sa dezvolte si noi metode de reanimare. Niciuna nu e mai dezirabila decat alta. Oare putem trisa ? 
Pe baza teoriei pragmatice, ceea ce astepti cu ardoare, apare cand te astepti cel mai putin, putem simula o renuntare temporara ca sa grabim lucrurile. 
Viata e un intreg sir de asteptari.. unii ar spune ca noi suntem responsabili de prezumtia intamplarii, si asta este adevarat, insa de ce gandurile de asteptare combinate cu speranta nu ar  avea mai mult succes decat aceleasi ganduri incununate de actiune ?