Stele verzi

Una din plăcerile mele este să ies la plimbare spre seară. Chiar dacă anotimpul e rece și uneori lenea mă cuprinde, de cele mai multe ori sar peste pretextele astea și arunc pe mine la repezeală o bontiță, poate o căciuliță și-mi iau și pofoșenia mea pudelă. Aerul curat și proaspăt mă face să-mi doresc să respir cu aviditate. Mă cuprind fiorii și încep să mă scutur ca mititica mea blănoasă. E așa cochetă ea cum merge la trap, cu codița sus, sus, cârlionț că mă apucă zâmbetele de fiecare dată.
Bolta e înstelată. Recunosc câteva constelații pe care le-am mai văzut și în alte nopți. Nu prea diferă locul așezării. Drept înainte, pe ecopista de plimbare, mi se conturează în față constelația Orionului: se vede f ușor pe timp de iarnă, eu le recunosc repede căutând 3 stele aflate situate paralel; în aceeași zonă, se observă alte 3 stele stralucitoare, Rigel, Betelgeuse și Saiph, pe care, dacă le unesc în minte îmi dau impresia unui nazgul geometric cu mâinile ridicate în sus. Dacă coborâm mai jos cu ochii, în stânga, putem vedea o altă stea foarte strălucitoare, Sirius. Să nu mai zic că dacă îți mai răsucești nițel gâtul, mai observi și alte stele la fel de stralucitoare, doar că aici cultura mea astronomică se termină și apelez la super aplicația Google Sky Map! În cele din urmă, după ce mă chinui să aflu cum se numește steaua care mă interesează și după ce simt și un ușor disconfort la gât, îmi continui plimbarea mai departe. Mă burzuluiesc iar, pesemne că am pierdut ceva vreme contemplând la stele și acu simt frigul străpungându-mi oasele. O luăm de-a bușilea și îmi vine ideea grozavă de a mă juca cu cățelușa. Cum se pare că nu mai avea nici o răbdare și ea mă conducea pe cărarea vieții, avans de vreo 10 m, am zis să mă ascund și eu, să văd ce face. Pac, găsesc alături de un stâlp un tufiș și mă ghemuiesc acolo, putând distinge prin el ce se întâmplă. Piticania se oprește din viteză, își scutură urechile, pare confuză, o ia la fugă dar se oprește subit, e aproape de mine, dar nu mă vede. Se uită atentă împrejur și mă întreb cât de bine o vedea cu tot puful ală crețuliu ce-i atârnă în față. Face întoarceri bruște, dar stă pe loc. E chiar nedumerită. Mă uit la ea și mă pufnește râsul. M-a găsit ghemuită, aproape dezechilibrată și fără apărare. Am primit cele mai dulci limbuțe de revedere, într-un clocot de râsete care nu se mai termina. '' te-am ghinit '', mă gândesc că gândește ea și nu mă mai opresc din râs.
No bine, '' Te-ai dilit ''? ați putea să spuneți voi..de-a v-ați ascunselea cu câinii ? Păi da, să vezi ce bine te simți; e mai bine decât atunci când erai copil mic :D

Iubire ... descărcată

Fusese o iarnă lungă fără tine. În fiece noapte îți căutam prezența lângă mine, căzând în reverii prelungi pe care vag mi le mai aduceam aminte dimineața. Era o cale prin care realitatea devenea iluzia mea fierbinte și artificiul ăsta își era suficient sie însuși. Măcar pentru nopțile singuratice, că-n restul zilei nimic nu părea mai evident și mai necesar decât tu, dragostea mea. Viața mea departe de tine era ca pânza unui pictor cuprins de spasme și viziuni, pe care încerca să le materializeze în luciditate și sens. Dar nu era deloc ușor .. Ah, cine a zis că e ușor !! ?? și în fața acestei sinistre revelații, continuam platonismul meu amoros pentru tine. Sorții ne-au surâs în cele din urmă, vara s-a instalat stăpână împrejur și farmecul mării și al dorului ne-au adus împreună. Revederea era întotdeauna istovitoare, brutală, violentă, scăpată de sub control. Cuvintele erau de tot prisosul. Esența lor atât de importantă dincolo de palpabil era acum vidă. Fremătam prin tot trupul și aerul devenea irespirabil în încleștările noastre avide. Ne descătușam cu anevoie, pentru ca  apoi să citim în ochii noștri că nu mai e suportabilă încă o separare și să ne sudam mai abitir ca înainte.  Fiecare clipă era un prilej de nouă cotropitoare suferință consumată în delir nirvanic. Cu precădere, nici unul dintre noi nu mai gândea iubirea. Renunțam cu facilă supunere la dominare și ne abandonam exclusiv forțelor erotice.  Noaptea ni se părea zi, ziua era noapte și triluri clasice ne însoțeau în experiența noastră. Nici când s-a zguduit casa, nu am contenit din dansul nostru ludic. Abia când a ciocnit agresiv în ușă proprietara, cerându-și tapșa, ne-am dat seama că încă mai trăim pe pământ. O incertă perioadă de clipe nu am știut ce să facem. Apoi am continuat de unde am rămas. De data asta, ceva mai lubric.

Nopți de aprilie cu parfum de portocal

Știți cum se întâmplă. Te frapează o vreme un .. lucru. Nu-ți dă pace. Nu cunoști multe despre el, dar știi că are un efect acaparator asupra ta. Și, deodată, când nu te aștepți, afli ce este. Îi afli identitatea. Ca atunci când cauți un obiect pierdut și-l găsești când ai și uitat de el. Nopțile de aprilie sunt înțesate de parfumuri. Dintre multele, există unul care se ridică deasupra celorlalte, unul intens, dulce de voluptuos. La fiecare escapadă, ii caut esența în eter. E inconfundabilă și greu de precizat ce este. Ce o emană. Puteți să râdeți, dar am luat în serios treaba aceasta. Am pornit o mică cercetare. Să dau un nume miresmei misterioase. Am întrebat în stânga și-n dreapta, ce ar putea răspândi o așa aromă. Nimeni nu părea să știe. Unii nici o simțeau. M-am uitat la copaci înverziți, mi-am băgat nasul în toate plantele înflorite, am tot mirosit până când simțul olfactiv a luat-o razna. Nimic din ce exploram nu semăna cu ceea ce căutam. Însă nu am renunțat. Îmi aduceam aminte cât îmi infrumusețase nopțile de atâtea ori, cu miasma aceea eterogenă, cum mă ghidase prin necunoscut, prin întuneric, cum simțeam că levitez ..cum îmi stârnise imaginația. 
Nu era chip totuși să aflu ce e, de unde provine, cine o râspândește.
Pentru câteva zile, parfumul era încă acolo, însă acum îl respiram prin toți porii, împreună cu misterul său. Luasem decizia de a o lua mai ușor, ptr a nu-mi transforma curiozitatea într-o obsesie. Și asta a fost un lucru bun. Au început să apară semne pe care acum știu acum că erau acolo pentru mine. Ca să-mi dau seama. Pentru că tot ce ne domină mintea și gândurile într-un moment poate fi ca un raft cu prea multe cărți. După ce eliberăm câteva, scade presiunea si imaginea devine mai clară. Spiritul de observație funcționează mai bine. Deschidem ochii mai bine. Lumea noastră chiar e ticsită de semne. Semne care ne conduc acolo unde ne dorim cu ardoare, acolo unde vrem cu tot dinadinsul.
Realitatea e doar o chestiune de percepție. ( asta este o frază care îmi place la nebunie )
În plimbările mele văzusem mulți pomi înfloriți, până când am observat niște flori albe ce abia se dibuiau printre alti copaci. Nu știam numele acestui pom, și am aflat imediat că este un portocal. Nu am reușit să miros florile, pentru că era la înalțime, împrejmuit de garduri. Însă a trecut o noapte și a venit o altă zi.. într-o călătorie oarecare, departe de mirosul cel cuceritor, am văzut niște pomi mici frumos amenajați lângă un complex. Mi-au atras atenția bineînțeles așa că în secunda 2 eram cu toată fața în florile pomului. Evrikaaa !!! Acesta e pomullllllll misterios, acesta e parfumul, parfumul acesta îmbătător îl emană un portocal !!! Parcă descoperisem elixirul tinereții :)) Curios era că parfumul nu se mai simțea de la distanță, la lasărea nopții el devine din ce în ce mai pregnant ca miros.
Acum știu că nopțile de aprilie sunt nopțile parfumului de portocal. Cine ar fi crezut ? ( mai ales că florile de portocal nu miros nicicum a portocal ).