True Faithful Love

Cât de siguri putem fi de dragostea adevărată a cuiva ? Cât putem spera că ne vom bucura de acest dar ? Cât e capabil cel care iubeşte să continuă să iubească ? Nu e vorba aici doar despre cei pe care îi alegem ca parteneri, ci şi de prieteni, familie, fraţi de cruce- oameni care ne-au demonstrat că ne iubesc odată. Dar, din unele motive, ca distanţa sau timpul petrecut fără prezenţa lor dragă, te pot face să te îndoieşti de veridicitatea sentimentului. Că ar mai putea exista încă, că nu s-a stins, că s-a pierdut în neant şi e o schimbare ireversibilă. Oare chiar e posibil, cu excepţia mamelor, deşi şi aici pot exista excepţii care se abat, oare o persoană poate să fie fidelă iubirii unei singure persoane ? Sau a iubirii unui singur prieten ? De ce apar îndoielile ? Pentru că anumite idei create de mintea ta îţi spun că faptele vorbesc mai tare decât cuvintele. Îţi proiectezi în minte cum ai putea să crezi că nu s-a schimbat dragostea lor, prin necesitatea bifarii unor fapte, acţiuni, destul de credibile ca să nu începi să te gândeşti şi să te întrebi unde e acea scânteie de iubire. Fără mari declaraţii şi demonstraţii, cât de mult poate cineva să creadă în iubirea cuiva ? Cuvintele nu sunt întotdeauna de ajuns. Chiar şi cu un procent egal de mărturisiri şi acţiuni credibile, tot o să te întrebi dacă ai lângă tine o persoană suficient de onestă şi fidelă. Câţi dintre noi pot spune că au în viaţa lor o persoană care nu i-a dezamăgit niciodată ? Atunci când erau nesiguri şi rătăciţi, au reprimit dovada iubirii vii şi norii tristeţii şi îndoielii s-au risipit ca un fum. Dar nu s-a terminat aici. Încetezi să fii egoist şi să te aştepţi la perfecţiune din partea celeilalte persoane, şi totuşi iar te întrebi: e capabil cineva de dragoste absolută şi prietenie dincolo de frontiere şi ani ? Pot să se schimbe toate, în lumea asta mare, dar loialitatea iubirii ptr ceva, cineva să rămână intactă ? Dacă chiar exista cineva atât de loial şi de iubăreţ, ei bine, persoana acea iubită e cea mai norocoasă din lume-a simţit absolutul unui sentiment pur şi neîntinat. 
Astfel de semi-îngeri de oameni pot spune că am întâlnit în basme, filme. Nu şi în viaţa reală. Personajele, să dau un exemplu, Florentino Ariza din Love In The Time Of Cholera, cartea lui Gabriel Garcia Marquez, se îndrăgosteşte şi rămâne loial şi îndrăgostit de Fermina, ptr mai bine de 5 decenii, timp în care ei nu au putut fi împreună. Cât a putut să viseze la ea .. şi e ăsta model de dragoste absolută ? Depinde dacă nu punem la bătaie şi aventurile sale efemere cu diverse femei, cu care a împărţit patul nu şi inima. Sunt înclinată mai mult să zic că stăruinţa lui în a spera şi a o iubi dincolo de timp e mai puternică decât oţelul .. însă e alimentată de un plus: caracterul nepermis al iubirii, protestul tatălui fetei. Micile lor întâlniri au căpătat dimensiuni cosmice de amor în mintea şi inima eroului astfel că pot spune că dragostea lui a rezistat atât datorită creaţiei platonice din tenebrele raţiunii şi inimii deopotrivă. Din nou, oare chiar există cineva capabil de aşa ceva ? Şi să uşuram situaţia puţin .. obiectul idolatriei şi loialităţii absolute să fie o femeie neasemuit de frumoasă ..știți .. așa, un înger de femeie,.ca după ce e norocoasă de frumuseţe să fie şi de dragoste loială! Da, daa... astea chiar se întâmplă în lume și în cărți! Deci tot mai e o șansă până la urmă ..noroc că semăn puțin cu Salma Hayek.! Uite o formă abrutizată de loialitate .. admirarea unui actor! ..*fanatism* cuminte, dar nu cred că îmi place ideea asta.   În fine, o să văd ce părere are câinele meu despre asta.

Odiseea Sufletului

Life of Pi, în regia lui Ang Lee, ecranizarea după romanul lui Yann Martel, reuşeşte să construiască o lume feerică, dezlănţuiţă de imaginaţia debordantă a unui om inspirat. Filmul este spus ca o aventură trăită de un adolescent, Pi, poreclit iniţial Pişăciosu', de copiii de la şcoală pentru că tatăl său îl numise dupa o piscină franceză (Piscine Molitor), asta la îndemnul unchiului său onorific, Mamaji. Copiii îl ironizează, însă asta ia sfârşit odată cu demonstraţia tânărului de a şti toate zecimalele lui Pi. De atunci, l-au numit simplu Pi. Familia sa întâmpină greutăţi şi sunt nevoiţi să părăsească India, plecând spre Canada. În timpul călătoriei, o furtună devastează vasul şi el rămâne singurul supravieţuitor într-o barcă, laolaltă cu o zebră, o hienă, un urangutan şi un ..tigru bengal.
De aici, începe o odisee menită să maturizeze sufletul băiatului. Oricât de ireversibile au fost pierderile, băiatul nu se lasă pradă deznădejdii şi, pentru a se păstra în siguranţă faţă de tigru, improvizează o schelă cu vâsle, pe care o ţine aproape de barcă legată cu o funie de bompres(sper că aceasta e denumirea, dacă nu, scuzele mele). Timpul curge lent pe mare, imensitatea are ceva înspăimântător de frumos, însă faptul că Pi nu este singur, ci cu nişte animale îi păstrează simţurile alerte şi minta ocupată. Începe să consemneze faptele întâmplate, să scrijelească pe barcă zilele trecute, să se documenteze dintr-o carte cu instrucţiuni la bord. Pi continuă să reziste şi însăşi frica faţă de tigru, numit Richard Parker, îl ţine în viaţă, cum mărturiseşte şi el la finalul aventurii. 
Pi rătăceşte pe mare, mai mult de 250 zile şi în tot acest timp descoperă lucruri şi vietăţi uluitoare, pe care nu le va uita niciodată. Este una dintre cele mai frumoase poveşti de naufragiere şi de supravieţuire în condiţii austere. Să nu mai vorbesc de comuniunea omului cu animalul, prinşi în pustietatea mării , 2 fiinţe care pot comunica prin ferestra sufletului, ochii. Dacă nu aţi văzut încă filmul, ar trebui să o faceţi. Şi pentru că nu e frumos să dai prea multe detalii în cazul ăsta, nu voi mai povesti nimic din cuprinsul filmului. Uneori, cuvintele nu au multă substanţă şi nu pătrund în adâncul sufletului, de aceea e mai bine să vezi cu proprii ochi şi să citeşti dincolo de reflexiile în ei.
 Vizionare foarte plăcută !