To Love Somebody

Un cover desăvârșit al lui Michael Bublé, după originalul song al formației Bee Gees. To Love Somebody ! Enjoy !

Nopți de aprilie cu parfum de portocal

Știți cum se întâmplă. Te frapează o vreme un .. lucru. Nu-ți dă pace. Nu cunoști multe despre el, dar știi că are un efect acaparator asupra ta. Și, deodată, când nu te aștepți, afli ce este. Îi afli identitatea. Ca atunci când cauți un obiect pierdut și-l găsești când ai și uitat de el. Nopțile de aprilie sunt înțesate de parfumuri. Dintre multele, există unul care se ridică deasupra celorlalte, unul intens, dulce de voluptuos. La fiecare escapadă, ii caut esența în eter. E inconfundabilă și greu de precizat ce este. Ce o emană. Puteți să râdeți, dar am luat în serios treaba aceasta. Am pornit o mică cercetare. Să dau un nume miresmei misterioase. Am întrebat în stânga și-n dreapta, ce ar putea răspândi o așa aromă. Nimeni nu părea să știe. Unii nici o simțeau. M-am uitat la copaci înverziți, mi-am băgat nasul în toate plantele înflorite, am tot mirosit până când simțul olfactiv a luat-o razna. Nimic din ce exploram nu semăna cu ceea ce căutam. Însă nu am renunțat. Îmi aduceam aminte cât îmi infrumusețase nopțile de atâtea ori, cu miasma aceea eterogenă, cum mă ghidase prin necunoscut, prin întuneric, cum simțeam că levitez ..cum îmi stârnise imaginația. 
Nu era chip totuși să aflu ce e, de unde provine, cine o râspândește.
Pentru câteva zile, parfumul era încă acolo, însă acum îl respiram prin toți porii, împreună cu misterul său. Luasem decizia de a o lua mai ușor, ptr a nu-mi transforma curiozitatea într-o obsesie. Și asta a fost un lucru bun. Au început să apară semne pe care acum știu acum că erau acolo pentru mine. Ca să-mi dau seama. Pentru că tot ce ne domină mintea și gândurile într-un moment poate fi ca un raft cu prea multe cărți. După ce eliberăm câteva, scade presiunea si imaginea devine mai clară. Spiritul de observație funcționează mai bine. Deschidem ochii mai bine. Lumea noastră chiar e ticsită de semne. Semne care ne conduc acolo unde ne dorim cu ardoare, acolo unde vrem cu tot dinadinsul.
Realitatea e doar o chestiune de percepție. ( asta este o frază care îmi place la nebunie )
În plimbările mele văzusem mulți pomi înfloriți, până când am observat niște flori albe ce abia se dibuiau printre alti copaci. Nu știam numele acestui pom, și am aflat imediat că este un portocal. Nu am reușit să miros florile, pentru că era la înalțime, împrejmuit de garduri. Însă a trecut o noapte și a venit o altă zi.. într-o călătorie oarecare, departe de mirosul cel cuceritor, am văzut niște pomi mici frumos amenajați lângă un complex. Mi-au atras atenția bineînțeles așa că în secunda 2 eram cu toată fața în florile pomului. Evrikaaa !!! Acesta e pomullllllll misterios, acesta e parfumul, parfumul acesta îmbătător îl emană un portocal !!! Parcă descoperisem elixirul tinereții :)) Curios era că parfumul nu se mai simțea de la distanță, la lasărea nopții el devine din ce în ce mai pregnant ca miros.
Acum știu că nopțile de aprilie sunt nopțile parfumului de portocal. Cine ar fi crezut ? ( mai ales că florile de portocal nu miros nicicum a portocal ).

A-nflorit liliacul ...

                      Liliac, liliac, parfum de liliac
                     Dulce, suav, veșmânt de violet voalat

                     Când te adulmec, din mers

                    Totul capătă sens
                     Mă-nbeți cu parfumul tău
                    Simt că plutesc pe cer
                    
                    Însă mă opresc în loc
                    Ca să dau noroc
                    Cu celelalte flori
                    ce își deschid petalele
                    în semn benevol

                    Parfumul tău nu durează mult
                    Ca tot ce e pur
                    Apune în tumult ..
                    
                   

Valoarea unui zâmbet

A dărui un zâmbet fericește inima.
Îl îmbogățește pe cel care-l primește,
fără să-l sărăcească
pe cel care-l dăruiește.
Nu durează decât o clipă,
dar amintirea lui este îndelungată.
Nimeni nu este atât de bogat
încât să se poată lipsi de el,
nici într-atât de sărac
încât să nu-l poată da.

Zâmbetul naște bucurie în familie,
dă ajutor în muncă
și este un semn concret de prietenie.

Un zâmbet dă alinare
celui care este obosit,
reînnoiește curajul în încercări
și este un medicament în tristețe.

Și dacă întâlnești pe cineva
care nu ți-l oferă, fii generos
și oferă-i-l pe al tău.
Nimeni nu are 
mai mare nevoie
de un zâmbet
decât cel care
nu știe să-l dea.


de P. Faber

O plimbare ín nori

Îmi place extrem de mult viața la țară. Departe de tumultul urban. Vizionarea filmului ''Walk in the clouds'' m-a facut să-mi doresc și eu să locuiesc pe o plantație de vie. O afacere de familie din generații în generații. Îngrijită cu dragoste, optimism, grijă și forță. O așa desfătare vizuală pornește de la un singur butaș. Natura e uimitoare. O moșie în mijlocul unei podgorii e mai mult decât o casă. E locul de muncă, de relaxare, de sărbătoare a vinului, adăpostul unor oameni dedicați plantațiilor, lucrului cu pământul. Asta da viață ! O fidela întoarcere la origini. Când oamenii își câștigau traiul altfel, nu stând cocoțați în birouri închise. Lucrul se petrecea în aer liber, viața urmându-și calea domol. Aveai timp să observi metamorfoza unei flori, să simți briza caldă a crepuscului, să poți asculta susurul pârâului, să fii deschis, mai bine spus, comuniunii cu natura. Participării ei la viață.
Până voi avea posibilitatea totală, unul din visele mele e să trăiesc la țară. Sau într-un cartier de case dintr-un oraș. Să am o casă, cu o grădină și curte neapărat mari. D: Să-mi plantez legume și flori. Să sădesc pomi. Sau un butaș de vie. Să improvizez o huțână. Dacă  casa nu se află în apropierea unui râu, lac .. să-mi rămână loc de o piscină:D  Și uite așa, casa îți devine cu adevărat cel mai drag loc de pe planetă. Să nu mai vorbesc de avantajele grădinăritului, creșterii proprii a legumelor, economisirea banilor, atmosferă mai curată, liniște, viață boemă. Oare chiar credeți că am fost construiți altfel ? Niște furnicuțe în cutii de beton cărând de mâncare până la căsuță ? Lucrând de zor până la amiază ptr mai mulți bani care au calitatea de a nu ne satisface ? Sclavi ai muncii asidue, ai banilor, ai băncilor, ai politicii societății , normelor impuse de ea, prostiți de guvern etc ? Eu cred, din contră, că ne-am născut totalmente liberi și mediul înconjurător ne-a influențat inevitabil. Însă datoria noastră e să ne aducem mereu aminte asta, că suntem ființe libere, perfecte, că fericirea noastră nu e un standard impus de societatea actuală consumeristă (ei îți spun ce te face fericit) ci trăind așa cum ne spun inima și mintea, în colaborare cordială.D: O să mă opresc aici ptr că deviez de la subiect, până să pot schimba lumea, o să mă preocup de mine. O să mă ocup de podgoria mea de vis, de grădina mea de flori și legume, o să urmăresc apusuri și răsături care-mi taie respirația, o să ascult Mariachi Serenade, pentru că numai gândindu-mă la asta, am impresia că deja plutesc în nori ..

                            Amoorr... si me llamas amooorr
                            Si me dejaaas amartee
                                       mi bieen
                             eu te voyyy a adorarrr...

   

Esențialul este să semănăm

Seamănă, seamănă:
Esențialul este să semănăm
puțin, mult, totul:
sămânța speranței.

Seamănă zâmbetul tău,
ca să strălucească în jurul tău.

Seamănă energiile tale, 
ca să înfrunți luptele vieții.

Seamănă curajul tău, 
ca să-l inspiri celuilalt.

Seamănă entuziasmul tău,                
credința și iubirea ta.

Seamănă 
cele mai mici lucruri,
cele mai neînsemnate.

Seamănă și ai încredere:
fiecare grăunte va îmbogăți
un mic colț al pământului.


de Ottaviano Menato.

'' Filosofeala '' asteptarii

Era o zi ca oricare alta. Dimineata se scursese cu rutina ei aproximativa. Mirosul puternic de altadata al cafelei nu mai era puternic. Dar nimeni nu avea sa stie ca toate astea se vor schimba. Asteptarea e intotdeauna chinuitoare. Astepti ceva, pe cineva, te saturi sa astepti si fix in ultimul moment, cand tu ai renuntat sa mai astepti, se iveste acel ceva sau cineva. Cand te astepti cel mai putin. Primesti ceea ce asteptai de mult. Asa functioneaza.   Dar daca am plecat deja ? Cine v-a mai primi ceea ce am asteptat atat ? Ce se intampla cu acel ceva, cineva ? Vor mai exista alte ocazii de asteptari ? Cu siguranta. In alte situatii, cu alte scopuri. Dar revenind.. ce asteptasem atat, a sosit. Doar ca nu mai eram acolo. Ce se intampla ? O vom lua de la capat ? Intre pasul de a pleca si in cel care apare obiectul asteptarii, se pierde ceva. Sentimentul de a trece de la agonie la extaz intr-o clipa.

 Disparitia chiar insusi obiectului asteptarii. Sau subiectului. Se pierd ganduri, idei, se pierd multe. Se creaza intrebari, suspiciuni, frustrari. Ambele alegeri presupun riscuri. Sa astepti pana cand ceva va aparea in sfarsit sau sa renunti, sa pleci, intrebandu-te daca ar fi aparut acel ceva. Daca mai asteptai putin. Cand renunti sa mai astepti ceva, moare ceva din tine.  O speranta, un dor, un vis. Insa si daca continui sa astepti, sa astepti si si rasastepti, speranta sufera noi metode de seppuku si prin urmare, ar trebui sa dezvolte si noi metode de reanimare. Niciuna nu e mai dezirabila decat alta. Oare putem trisa ? 
Pe baza teoriei pragmatice, ceea ce astepti cu ardoare, apare cand te astepti cel mai putin, putem simula o renuntare temporara ca sa grabim lucrurile. 
Viata e un intreg sir de asteptari.. unii ar spune ca noi suntem responsabili de prezumtia intamplarii, si asta este adevarat, insa de ce gandurile de asteptare combinate cu speranta nu ar  avea mai mult succes decat aceleasi ganduri incununate de actiune ?

Mesaj de Tandrețe

Am visat că mergeam pe malul mării cu Domnul
și revedeam pe ecranul cerului 
toate zilele vieții mele trecute.
Și pentru fiecare zi petrecută,
apăreau pe nisip două urme:
ale mele și cele ale Domnului.
Dar, în unele porțiuni am văzut
o singură urmă doar
tocmai în zilele cele mai grele ale vieții mele.
Atunci am spus:'' Doamne, 
eu am ales să trăiesc cu Tine și
Tu mi-ai promis că vei fi mereu cu mine.
De ce m-ai lăsat singur 
tocmai în clipele cele mai grele ? ''
Și El mi-a răspuns:
''Fiule, tu știi că Eu te iubesc
și că nu te-am părăsit niciodată.
Zilele în care nu este
decât o urmă pe nisip, 
sunt tocmai acelea în care
Te-am purtat în brațe. ''

                                                                                   Anonim brazilian

Odă lenei

Hai să ascultăm Bruno Mars :) Zile ca acestea descrise în songul său cu toții am trăit și încă mai trăim, goana nebună după timp, realizare, activități, cunoaștere ne vlăguiește la un moment dat și tot ce avem nevoie e o muzică bună și un repaus total.

Plimbarea

Azi a fost o plimbare neobișnuită. De obicei, seara mai ies cu animaluțele la plimbare, o cățelușă, Caro și ne mai însoțește și motanul, Nevi. E un pisoi special, ne urmează peste tot unde e și prietena lui mică, din ''copilărie animală''. Străduța pe care ne plimbăm se cheamă ecopistă și are în jur de 10 km. Trece și prin zona mea și fiecare capăt se oprește la o trecere de pietoni pe stradă mare. La capăt, se găsește aproape întotdeauna câte o bancă,  pe care m-am întins în noaptea aceasta ca să admir frunzișul înverzit al copacului și să privesc prin el, stelele. M-am relaxat și am inspirat aerul curat si rece și al noptii. Îmi spuneam că mâine va fi vreme frumoasă. La întoarcere, ne-am întâlnit cu alții care alergau, o femeie și un bărbat. Îi văzusem și când pornisem, și acum ne sincronizasem iar. Deși felinarele erau aprinse, și era lumină în jur, nu se distingeau bine fețele lor. În fine, ne-am îndepartat, ei alergau și eu mergeam la pas cu animalele. Pisicu' are câteva reticențe când vede oameni, așa că mai rămâne în urmă, să se ascundă prin vreun copac, de e un câine în preajmă. Niciodata nu se știe. M-am uitat în urma, după pisic. Îl vedeam cum ne ajunge din urmă. Și, deodată, s-au stins toate felinarele. Beznă-n jur. Se vedeau doar stelele pe cer și lumina îndepartată a unor stâlpi de stradă. Și cei 2 care alergau s-au oprit concomitent cu întreruperea curentului. I-am vazut, atât cât pot vedea din întuneric, având în depărtare lumina străzii, că s-au oprit și.. s-au îmbrățișat. Se atingeau într-un delir nocturn, se învarteau, fără să se dezlipească unul de altul. Se balansau, nu se opreau deloc din ceea ce faceau. ''Oare fac sex'' ? îmi zic. Dar ei erau tot în picioare, în același loc și continuau să stea lipiți unul d altul. Nu vedeam dacă se sărută, dar asta banuiesc că făceau, din moment ce stau îmbrățișați. Am tot continuat să mă uit la ei întorcându-mă spre casă. Nu se opreau deloc, vedeam mâinile în aer, învartelile, acum nu mai distingeam bine, nu mai erau 2, ci 1 . Să fi fost martora unui extaz erotic spontan ? Eu altă explicație pe moment, nu am găsit și am rămas la asta. Sau poate jubilarea lor joggista a consumat toată energia electrică și și-au aprins la propriu călcâiele ? E dincolo de firesc, știu. Însă faptul că s-au oprit în același timp cu lumina, sugerează o explicație cel putin ciudată. Ca și cum ar fi așteptat cu nerăbdare acea pană de curent, să se îmbrățișeze și ei febril. Să se învârtă, să se atingă. Ori ce făceau ei acolo. Sau poate e ceva mai simplu și nevinovat și mie îmi place să construiesc scenarii. În definitiv, e o întâmplare neobișnuită într-o seară obișnuită și asta o face o seară obișnuită unică. Cum spuneam, am continuat să merg până nu i-am mai văzut. Am ajuns la capătul ecopistei cu intenția să văd dacă curentul era stins și din porțiunea următoare. Da, ''ciudat'', am completat. Au mai avut așa pene de curent bruște, însa doar partea mea de ecopistă avea probleme de genul. M-am întors spre casă și am grăbit pasul, când disting pe cineva în umbra. Era o femeie, alta, ce părea că se grăbește. M-am simțit ușurată, nu știu de ce. Când am intrat în casă, mi-am rotit din nou privirea spre cerul cu stele. M-am oprit fix privind o constelație alcatuită din stele în formă de semn de întrebare. 
-